Ruxandra Cesereanu

Am urechi "polifonice" şi sunt "multilingvă"
- interviu realizat de Lucia Dărămuş -


Lucia Dărămuş: Dragă Ruxandra Cesereanu, dialogul nostru fiind pe internet, voi încerca să suplinesc privirea printr-o voce caldă, astfel că prima parte a dialogului va conţine întrebări mai generale, mai lejere. Când aţi debutat şi ce linii urmăreşte scriitura dumneavoastră?

Ruxandra Cesereanu: Am debutat de când lumea (adică de prea mult timp, ca să şi recunosc acest lucru). În ce priveşte scriitura mea, cred că e arborescentă şi jungloidă, aşa că să o descurce cine poate, dar nu neapărat eu. Sunt şi o grămadă de răspântii, unde nici eu nu ştiu exact pe ce cale am luat-o sau am de gând să o iau...

L.D.: Care ar fi masca identitară a poeziei – feminină, masculină sau forma perfectă ar trebui să se regăsească în poetica hermafrodită?

R.C.: Ştiu şi eu? La începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet şi nu poetă. Dar timpul mi-a dovedit că e foarte bine că sunt femeie şi că scriu ca o femeie. Ca o femeie tare, nădăjduiesc eu. Hermafroditismul scriiturii nu mă prea ispiteşte, mai degrabă... androginismul scriiturii. Nu am o poetică explicită: dar cred că poetul autentic trebuie să fie o "bestie" faţă de sine însuşi în primul rând (acest lucru este valabil şi pentru prozator, deşi aici mai contează şi altceva, anume vocaţia "arhitectonică"...) şi să aibă curajul să meargă până la capăt.

L.D.: Percepţia imediatului, realului constituie una din obsesiile poeticii Ruxandrei Cesereanu sau vă urmăreşte oniricul. Putem ocoli, cât de cât, prin intermediul literaturii, formele Prostiei care, că vrem sau nu vrem, ne dă târcoale din când în când ca fiinţe bipede?

R.C.: Scriu şi despre realitate, şi despre inconştiente (întrucât există mai multe tipuri). Metafora mea preferată, cunoscută deja, este aceea a "submarinului scufundat şi inundat", cu care plonjez în locurile pe unde scotocesc: în creier, în trup, în suflet, în inimă, în piele etc. Şi apoi ies la suprafaţă şi istorisesc (în versuri ori proză) ce am găsit prin străfunduri...

L.D.: Scrieţi poezie, eseistică, proză. Câte voci are scriitoarea Ruxandra Cesereanu sau, altfel spus, cum auziţi lumea ca apoi să o redaţi în scris?

R.C.: Am urechi "polifonice" şi sunt "multilingvă": glumesc, fireşte, dar vorbesc şi serios. Vocile mele nu se suprapun, ci sunt distincte. Şi mi-ar plăcea să fie acceptate toate, fără să fiu parţializată, fărâmiţată... Nu văd nimic rău în a scrie bifurcat, ca să zic aşa, pe mai multe direcţii, pe mai mulţi versanţi... Sper că sunt un schior adecvat, indiferent de pantă...

L.D.: Sunteţi o personalitate multiplă?

R.C.: În acest punct ar fi amuzant, poate, să improvizaţi o comisie alcătuită dintr-un doftor (psihiatru), un cosmetician, un actor, un regizor şi un bucătar (pot, la fel de bine, fi puşi şi la feminin), care să mă judece, analizeze. Glumesc, desigur.

L.D.: Care ar fi biblioteca obligatorie a unui scriitor, ce ar trebui să deţină el, cum arată cărţile citite de dumneavoastră?

R.C.: Am zis-o şi o tot zic: pe insula mea grecească (unde sper să mă retrag cândva) aş lua vreo sută de cărţi, jumătate de poezie, jumătate de proză. În mod obligatoriu, pentru că sunt maniacă, se ştie deja, aş avea alături de mine Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov. Pe lângă poezie şi proză, ar fi şi câteva cărţi sfinte în biblioteca din insula cu pricina.

L.D.: Sunteţi fericită? E o întrebare extrem de banală pentru unii, dar eu cred cel mai mult în ea. De ce?

R.C.: Sunt fericită îndeajuns, dar fericirea este un cuvânt prea greu pentru lumea noastră. Aş zice mai degrabă că sunt bucuroasă de viaţă şi am poftă de viaţă. Ceea ce nu înseamnă că nu am etapele mele pigmentate cu nevroze, obsesii şi alte trebuşoare lăuntrice.

L.D.: Gândindu-mă la Femeia-Cruciat, cum arată povestea femeii în viziunea scriitoarei de acum? E aceeaşi „femeie scrib” transformată în „femeia cruciat” de Magister?

R.C.: Da, există în continuare o femeie-scrib (care e mai ales prozatoarea din mine), dar mai importantă decât aceasta este femeia-cruciat (care nu e o feministă), a cărei questa lăuntrică încă mă marchează (indiferent că este vorba despre poetă sau prozatoare). O femeie nu poate înceta să fie femeie-cruciat, probabil că ar trebui să rămână toată viaţa aşa ceva.

L.D.: În Oceanul Schizoidian am descoperit forţa distrugător-creatoare a Medeei antice. Câte paliere imaginative are cartea, personal, văzând în ea poetul nenăscut, poetul care înoată în apele abisale, poetul schizoid, poetul lovit de fragilitate, poetul îngeroi, poetul lovit de debilitatea vieţii... Scufundat în aceste existenţe, cât din experienţa incipientă a morţii putem uita?

R.C.: Oceanul Schizoidian este cartea nevrozei multiple, dar şi a catharsisului, a vindecării. Există acolo multă moarte şi suferinţă psihică, există o traumă ramificată. Dar, slavă domnului, există şi mângâiere, există, totuşi, ieşirea din subterană. Mă flataţi teribil atunci când vorbiţi de o ipostază de Medee a vocii poetice. Sper să fi tămăduit, însă, Medeea din mine.

L.D.: În Kore-Persefona mă regăsesc, poate, cel mai mult. Aici şi dincolo, ruptă şi unitară, îngereasă şi demon. Poezia dumneavoastră face lungi incursiuni culturale. Mie îmi sunt extrem de dragi, însă credeţi că poemul cu rezonanţă culturală este înţeles? Vor înţelege cititorii de ce aţi ales eriniile, de ce gorgonele, ce-i cu zbuciumul Medeei, al Korei?

R.C.: Kore-Persefona este, la rându-i, parţial, o carte a nevrozelor şi a vindecării, în acelaşi timp. De aici metafora femeii care trăieşte o parte din viaţă la suprafaţa pământului, iar altă parte, în infern. Şi nu e doar metafora femeii, ea fiind valabilă şi pentru bărbaţi, şi pentru orice făptură omenească, indiferent de sex. Fireşte, este riscant să utilizezi chestiuni prea livreşti şi culte în poezie (dar Ezra Pound a făcut-o, totuşi, cu succes). Îmi asum acest risc: poezia are oricum astăzi, în general, puţini cititori. Kore-Persefona este o carte pentru gurmeţi, să zicem.

L.D.: De unde atâta delir? El poate fi real, dar şi jucat. În cazul unui scriitor, atunci când şi-l varsă pe hârtie, ar fi bine să fie asumat. Există însă pericolul de a nu fi înţeles. Vi s-a întâmplat vreodată să cădeţi în propriile dumneavoastră versuri, adică să fiţi luată drept rătăcită de cei care v-au citit, desigur neînţelegându-vă?

R.C.: "Delirul" trebuie pus între ghilimele: realitatea lui este una lăuntrică, nu una exterioară. Conţinutul "delirului" îl leagă pe poet, în special, de cele mai adânci substanţe şi straturi psihice şi sufleteşti ale sale. Este ceva incantatoriu să reuşeşti să îţi aduci delirul dinăuntru până la suprafaţă. Este ca un exorcism. Este o muncă teribilă, nu o joacă. Eu sunt cu adevărat impresionată de poeţii care fac aşa ceva.

L.D.: Ernesto Sábato, în Eseuri, spunea: „literatura ar trebui învăţată invers, începând cu creatorii vremii noastre, pentru ca mai târziu elevul să ajungă să fie pasionat de cele scrise de Homer sau Cervantes despre iubire şi moarte, nefericire şi speranţă, singurătate şi eroism.” Cum vede scriitorul, dar în primul rând profesorul de la Litere această problemă? De unde ar trebui să se înceapă studiul?

R.C.: Ipoteza celebrului scriitor argentinian este inedită şi îşi are logica ei: de ce nu? De la Jack Kerouac (Pe drum) la Odiseea lui Homer, de la Rushdie (un mare povestitor) la Cervantes (cel mai mare povestitor, poate), de la Prânzul dezgolit al lui Bourroughs la Satyriconul lui Petronius. Cred că se poate învăţa şi aşa, chiar dacă este un drum invers. M-ar ispiti un asemenea demers.

L.D. : Să vorbim în continuare despre imaginea Tatălui. Ce rol a jucat Tatăl, tatăl dumneavoastră, posibilul tată, tatăl Oedip în devenirea Femeii, indiferent de ipostazele ei? Să fi uitat vreun tată?

R.C.: Tatăl meu a fost un excelent sfătuitor şi călăuzitor. Nu am avut niciun complex oedipian (sau vreun complex al Electrei). El mi-a dat să citesc poezie foarte bună (şi proză) şi m-a sfătuit să merg până la capăt cu tăria mea. A fost esenţial. A şi crezut de la început în poezia mea. Figura mamei a fost la fel de importantă în viaţa mea, chiar dacă nu la nivel de călăuzire spirituală, ci într-un sens mai concret, să spunem.

L.D.: Retrăiţi fragmente din imaginarul tatălui? Sunteţi o scriitoare cu extrem de multe paliere atât livreşti, cât şi creative, de aceea vă şi întreb în ce măsură teoria freudiană cu privire la figura paternă, în viziunea căreia agape nu e altceva decât eros, se regăseşte în imaginarul dumneavoastră, eventual al nostru, dacă e să proiectăm asupra teoriei caracterul valabilităţii absolute, deşi eu nu cred în ...

R.C.: Nu prea pot să retrăiesc fragmente din imaginarul tatălui, pentru că imaginarul meu este mult mai violent şi pătimaş decât al lui. Tatăl meu este un individ senin şi clasic, care mocneşte doar pe dinăuntru.

L.D.: Ştiinţa a evoluat. Pentru continuitate nu mai e nevoie de cele două figuri (paternă, maternă), pentru că avem clonarea, e drept că în forma ei incipientă, pusă în discuţie din punct de vedere etic, dar o avem. Mai e valabilă simbolistica tatălui ca recunoaştere a unităţii dintre sexualitate şi spiritualitate? Asistăm la o nouă punere în paradigmă a valorilor cultural-ştiinţifice?

R.C.: Este o întrebare mult prea complicată şi îmbârligată, la care ar trebui să vă răspundă, poate, psihanaliştii. Sau specialiştii în clone. Eu nu sunt nici una, nici alta.

L.D.: Tatăl divin (?). Ce rol joacă în cultură această sintagmă, de vreme ce religia mozaică e fundamentată pe altă relaţie decât cea paternă, pentru că lui Moise i se spune :”eu sunt cel ce sunt, ehyeh hasher, ehyeh”. În cazul facerii elementul patern este suprimat, introducându-se verbul – bara -, mai apoi făcându-şi apariţia tatăl. Aşadar, un paradox. Yahve nu este tatăl, dar Yahve este tatăl. Din perspectiva diferitelor niveluri de realitate cum este percepută cultural imaginea tatălui? În cărţile dumneavoastră despre comunism, aţi analizat această matrice psihologic-religioasă ca o constantă a netrădării?

R.C.: Din nou îmi puneţi o întrebare îmbârligată. Şi, din nou, răspunsul meu este foarte simplu: Dumnezeu (indiferent cum este el proiectat de unii ori alţii şi indiferent de puzderia de nume avute) este esenţial în viaţa noastră, a tuturor. Dar el nu trebuie impus cu forţa şi nici prin manipulare.

L.D.: Undeva, nu ştiu unde, există o moarte – a Tatălui – care restructurează întreaga fiinţă. Cum se reflectă aceasta în imaginarul mental ca prim impuls pentru creaţie?

R.C.: Nu prea ştiu ce să vă răspund. Întrebarea este cam înspăimântătoare.

L.D.: În ce măsură tema tatălui, dar şi cea a morţii, pentru că prin asumarea morţii tatălui există continuitatea, vă bântuie creaţia?

R.C.: În măsura în care figura tatălui a fost esenţial-formatoare pentru mine, desigur că el există mai cu seamă în poezia mea. Dar între figura tatălui şi moarte nu este vreo relaţie. Cu moartea îmi am bătăliile individuale şi neîndurătoare. Şi nu împart tema morţii cu nimeni şi nimic: trebuie să o soluţionez singură.

L.D.: Este la nivelul devenirii...Cum arată figura tatălui în „Oceanul Schizoidian”, „Kore-Persefona”, Femeia Cruciat”, „Submarinul iertat”?

R.C.: În poezia mea există tatăl-dumnezeu şi tatăl de carne, zămislitorul. Mai există tatăl-călăuză şi tatăl dement. Cred că sunt destule ipostaze, ajung pentru o viaţă întreagă...

L.D.: Arheologia tatălui s-ar putea defalca în frate, iubit, idol etc. în vreuna din cărţile dumneavoastră?

R.C.: În literatura mea, figura iubitului este foarte distinctă de cea a tatălui (nu au nimic în comun, nu seamănă deloc). La fel figura fratelui. Iar idoli nu am.

L.D.: Aţi vorbit în scrierile dumneavoastră în special despre Femeie. Dacă ar fi să vă răsturnaţi identitatea, privindu-vă prin toate cioburile de oglinzi posibil masculine, cum ar arăta figura tatălui într-un poem semnat Ruxandra Cesereanu?

R.C.: Voi traduce pentru mine însămi întrebarea dumneavoastră. Cred că ceea ce doriţi să aflaţi de la mine este cum aş fi eu ca bărbat într-un poem semnat R.C. Ei, bine, cred că aş fi un bărbat destul de ispititor, psihic vorbind, poate chiar un seducător...

L.D.: Cartea Nebulon reprezintă o serie de poveşti fantastice, suprarealiste, extrem de proaspete, cu inflexiuni culturale, uneori e crepusculară, alteori luminoasă. E adâncă şi înaltă, greu de definit. Cum s-a născut?

R.C.: Nebulon s-a născut din plăcerea mea de a rosti poveşti şi de a asculta poveşti (doar prin poveşti viaţa mai poate fi aromită, mângâiată şi hârjonită). Este o carte hrănită din arta povestirii, la care am ucenicit îndeajuns. Şi, în ultima parte, s-a născut din obsesia pentru chestiunea Graalului.

L.D.: Ştiu că aţi călătorit mult (cu mintea şi la modul faptic), aţi întâlnit oameni interesanţi, ei înşişi, dacă nu scriitori, atunci romane vii. Aveţi o vocaţie a călătoriei? De ce călătoriţi; din plăcere, să căutaţi ceva, să vă descoperiţi, să descoperiţi, să evitaţi viaţa, s-o întâlniţi; de ce?

R.C.: Călătoresc ca să ajung la mine însămi şi altfel decât prin cărţi. Există şi alte căi de a te scoborî în lăuntru (decât prin erudiţie şi lectură), iar una din aceste căi e alcătuită din călătorii.

L.D.: Care vă e cea mai dragă destinaţie?

R.C.: Grecia, respectiv insulele greceşti. Dar cred că m-aş sălăşlui pe orice fel de insulă din spaţiul mediteraneean (de pildă, aş dori foarte mult să ajung pe insulele Eoliene, din nordul Siciliei). Cândva, la senectute, sper să chiar locuiesc definitiv într-un asemenea loc.

L.D.: Îmi povestiţi, vă rog, cum l-aţi cunoscut pe Ernesto Sábato şi ce impresie v-a lăsat?

R.C.: În 2005, la Buenos Aires aflându-mă, am ajuns, datorită simpatiei vicepreşedintei Fundaţiei Sabato, la celebrul scriitor acasă, împreună cu Corin Braga. Până acum, probabil că a fost întâlnirea vieţii mele: am întâlnit un Sabato bătrân, dar ghiduş, în faţa căruia (el nevorbind, ci ascultând) nu mi-a rămas decât să rostesc un soi de delir omagial.

L.D.: Aş vrea să revin la Nebulon. Basmele suprarealiste din carte le percep şi ca pe un drum nesfârşit, parcurs cu mintea prin sferele sufletului, prin cele ale minţii, călătorii culturale în care-i regăsiţi, pe Boris Vian, Henry Miller, vrăjitoare, Ieronim, Salvador Dalí etc. Cum i-aţi întâlnit pe aceştia pentru prima dată?

R.C.: Nebulon este o carte livrescă, dar este, mai ales, o carte despre plăcerea narativă. Toate personajele celebre ori mai puţin celebre din cartea mea sunt nişte actanţi epici şi nişte fantezişti spectaculoşi, care încearcă să facă lumea mai bună prin şi cu poveşti. Eu nu am fost decât manipulatoarea inspirată, sper, a acestor poveşti şi a personajelor cu pricina.

L.D.: Ultima întrebare, şi cea mai frumoasă sau, poate, bizară, dar eu o pun. Ce jocuri jucaţi în copilărie; erau clasice, inventate?

R.C.: Jucam de toate: de-a v-aţi ascunselea; prinsa sau mâţa; regină, regină, câţi paşi îmi dai; un, doi, trei, la perete; omul negru; partizani; laptenis; ping-pong (nu mi le amintesc pe toate). Dar m-aş mai tot juca şi acum...

buna lucia. o sa vin cu o precizare. activitatea forumistilor de aici s-a mutat de ceva luni pe blogul http://www.ebuchete.ro/ .
cred ca nu am mai intrat pe forum de ceva luni.
te poti inscrie acolo pe blog si poti posta interviul sau daac vrei il pot posta eu. imi place in mare. se putea si cu intrebari mai subtile si nu asa sablonarde. dar ruxandra se descurca bine.
am urmarit-o inmare in mersul ei in ultimii. din pacate nu am reusit sa-i citesc nici un roman.
poate indemni si alta lume sa se inregistreze pe ebuchete daca le place ce vad si ce se intampla pe blog.