Manuèle Debrinay-Rizos - O nouă viziune asupra cu

Manuèle Debrinay-Rizos

O nouă viziune asupra culturii
Dialog realizat de Lucia Dărămuş

Manuèle Debrinay-Rizos, specialistă în politicile culturale europene, din anul 2002 este Directoarea Centrului Cultural Francez. Vasta experienţă, în teatru, dans, muzică, arte plastice ca administrator cultural, consultant, consilier şi director de programe culturale, i-a facilitat implementarea unor astfel de programe culturale şi în alte spaţii geografice, nu numai în Franţa. Atît pregătirea profesională riguroasă – Marketing et gestion financière (Diplomă IFG Paris); Licence de Sociologie (Universitatea Lyon II); Etudies d’histoire et sociologie du Monde Arabe ( Universitatea Lyon II); Maîtrise de Sociologie (EHESS) – cît şi cunoaşterea limbilor italiană, engleză, arabă, i-au configurat o concepţie clară în privinţa marketing-ului cultural, contribuind cu succes la orizontul cultural–artistic deschis, prin difuzarea spectacolelor, organizarea lor, schimbul de idei între artişti, urmărind cu stricteţe politicile culturale europene. În aces sens, nume vizibile – Carles Santos, Germaine Acogny, Danseurs Logwé, Silviu Purcărete, Waidiko Ichiro, etc - vorbesc despre colaborarea fructuoasă, despre capacitatea de a elabora şi implementa strategii cultural-artistice.

L.D.: Ca administrator cultural, producător de spectacole şi festivaluri pe de o parte, iar pe de altă parte ca persoană care aţi predat la universităţile din Lyon managment cultural, tot acest ansamblu de competenţe dobîndite în timp v-au ajutat în munca pe care aţi început-o ca directoare a Centrului Cultural Francez?
M. D.-R.: Experienţa mea ca producător de spectacole şi ca profesor în management-ul cultural mi-a servit foarte mult pentru a coordona activităţile unui centru cultural. Este adevărat că, pentru a antrena în permanenţă Centrul Cultural Francez în activităţile culturale propuse, trebuie să ai proiecte, idei, care să contribuie la conceperea unui spectacol, la pregătirea de la început pînă la sfîrşit a unei expoziţii, la organizarea de conferinţe, la traducerea unor cărţi, etc. Management-ul cultural te determină să înveţi cum să aplici un proiect la un plan financiar, să administrezi un proiect în concordanţă cu un plan financiar. Nu în ultimul rînd, cum să găseşti finanţări, cum să decizi să cheltui, să împarţi banii, luînd în calcul angajamentele, dar urmărind cu stricteţe bugetul. Toate acestea prind viaţă cînd o echipă cooperează. În cazul nostru, e vorba de Centrul Cultural Francez.
L.D.: Într-o viziune mai aplicată, anul acesta este anul francofoniei, dar 2005 a fost marcat de personalitatea Jules Verne. Cum s-a concretizat proiectul conceput în jurul scriitorului francez?
M.D.-R.: În lumea întreagă aniversarea a fost marcată prin publicarea cărţilor lui Jules Verne sau republicarea acestora, prin ecranizări, proiecţii de filme. Proiectul pe care Centrul Cultural Francez l-a prezentat nu a fost singurul pe care Ambasada Franţei l-a sprijinit. Atît Ambasada Franţei cît şi centrele culturale din Iaşi, Cluj, Bucureşti, Timişoara am acordat o atenţie deosebită acestui proiect, anului Jules Verne. Fără să fim vanitoşi, Intinerariul Jules Verne a reprezentat una din cele mai importante acţiuni legate de acest eveniment. Ne-am imaginat proiectul, apoi l-am gîndit în mod practic, ne-am creat strategii prin care să poată fi pus în aplicare. Am avut şi şansa să ne aflăm pe teritoriul uneia dintre lucrările de mare importanţă ale lui Jules Verne. S-a pornit de la ideea Castelului din Carpaţi,
s-a construit itinerariul conform acestei cărţi, pornind de la Cluj şi pînă la Craiova, trecînd prin numeroase oraşe din Transilvania şi cele din zona Retezatului.
L.D.: Un proiect generos şi complex în acelaşi timp, avînd în vedere dimensiunile geografice care apar în carte. Firele acestui roman se fundamentează pe o dualitate. Planul social bazat pe psihologia populară, pe credinţele primitive şi abia spre finalul romanului apare planul ştiinţific. Desigur, multitudinea tematică se întretaie şi nu excludem din discuţie alienarea omului de creaţie.
Itinerariul a venit în întîmpinarea celor care cunosc parcursul ideatic al cărţii? S-a avut în vedere dimensiunea mistică sau atmosfera încărcată de mistere?
M.D.-R.: Dacă îmi permiteţi, mai întîi îmi voi termina răspunsul la întrebarea precedentă. Echipa Centrului Cultural Francez a fost preocupată de punerea în aplicare a acestui proiect Jules Verne, care, la nivel naţional, a fost unul amplu, incluzînd foarte multe activităţi. A început în martie şi s-a sfîrşit în toamnă, antrenînd toate centrele din ţară. Avînd în vedere că a abordat toate laturile culturale posibile –expoziţii, dezbateri, mese rotunde, lansări de carte, ateliere de creaţie, proiecţii de filme, etc. – implicînd şi o parte a ludicului, da, din acest unghi proiectul a atins şi misterul.
Revenind la personajele romanului şi la itinerar, trebuie să subliniez că Itinerariul Jules Verne a fost marcat fizic în localităţile principale, aşa cum se întîlnesc în roman. Prin marcarea acestui itinerar, fiecare persoană, care a intrat în contact cu explicaţiile oferite de noi, a avut libertatea să-şi imagineze un personaj sau altul, în funcţie de propriile interese, de sensibilitatea cu care a tratat sau tratează subiectul din roman.
L.D.: Intrăm pe un fond comun, cel al mentalităţilor primitive. Romanul atinge şi acest aspect. Sesizăm o mentalitate populară, foarte bine conturată, care îşi configurează viziunea asupra lumii dinspre credinţele populare. De exemplu, ciobanul Frig, personaj al romanului Castelul din Carpaţi, ghiceşte în natură, prezice ploaie uitîndu-se la lîna oilor. Prezice chiar şi căderea castelului, privind un fag, examinînd crăcile acestuia. Credeţi că mentalitatea primitivă comună spaţiului european a venit în întîmpinarea scriiturii lui Jules Verne?
M.D.-R.: Să nu uităm că societatea franceză a fost mult timp o societate rurală. Este o suprapunere de mentalităţi rurale, o societate cu multe regiuni, cu obiceiuri deosebit de vii. Cînd vorbiţi de capacitatea pe care o avea ciobanul Frig să simtă, noi spunem că e credinţa populară. Aceste credinţe există şi astăzi la ţară, în Franţa. În viaţa urbană, probabil, se întîmplă mai rar. Dar, să nu uităm, viaţa este traversată şi de astfel de obiceiuri care-şi au pornirea în credinţa populară, o credinţă bază, comună întregii Europe. Aceste credinţe prin baza lor, sînt convinsă, duc la o înţelegere comună, e o comuniune extraordinar de puternică. Aceste credinţe fac apel la mister, prin referire la folclor. Şi în raport cu extraordinarul, în variantă benefică sau sumbră, acest fapt se găseşte în credinţa populară. E baza comuniunii europene.
L.D.: Poate fi vorba de metafora primordială, prin intermediul căreia omul interpretează universul în care domină. E aceea metaforă cocon, care se află la baza gîndirii umane.
M.D.-R.: Da, desigur. Diferind de la un limbaj la altul, modul în care spui se regăseşte în aceeaşi bază. În Europa, în cazul nostru.
L.D.: Rămînînd la ceea ce avem comun, tipul de mentalitate populară, subliniez şi gîndirea eufemistică a acestui palier din roman. Ţăranii apelează la acest supterfugiu lingvistic. Cred în magia logos-ului care instituie. Jules Verne a surprins foarte bine acest aspect. O asemenea conştiinţă se manifestă şi astăzi la români. La francezi, în spaţiul occidental unde avem o evidenţă a procesului de desacralizare, este perceptibil?
M.D.-R.: Probabil. Fac apel la ce-am menţionat anterior, la societatea rurală. Există superstiţii cu certitudine şi le întîlnim pretutindeni. Superstiţia are o natură primară.
L.D.: Sîntem în puterea cuvîntului, dar la alt palier. În ce măsură un astfel de proiect cultural ar putea veni în sprijinul unui proces socio-economic. Mai concret, mă gîndesc la distrugerea bazinului aurifer al Roşiei Montana, ţinut descris de romancierul francez. Fără a implica în discuţie factorul politic, neaparat.
M.D.-R.: Să vorbeşti de Roşia Montana fără să ai implicaţii politice e foarte dificil. Da, o astfel de descriere vine în sprijinul acestui loc, din toate punctele de vedere. Atît din punct de vedere cultura, dar şi economic. Semnalez doar turismul.
L.D.: Revenind la construcţia unui proiect, acesta implică factori de decizie şi etape cu o greutate majoră? Pe Jules Verne îl fascinau legendele, amintesc doar de – Legenda Fortăreţei Deva, Legenda Detunatei, munte care seamănă cu o uriaşă vioară, la care dracul cîntă noaptea pe timp de furtună. Care sînt elementele ce interferează pentru ca astfel de lumi fantastice să intre în dialog?
M.D.-R.: Un proiect implică mulţi factori, factorul uman – elevi, profesori, artişti, scriitori, primari, turişti, etc., dar şi un plan financiar. Cultura, economia şi turismul converg. În anul UNESCO Jules Verne- 2005- toţi am făcut apel la aceşti factori. În 2006, Anul Francofoniei, vom apela, de asemenea, la politici culturale. Să ne amintim şi de Colocviul Internaţional Jules Verne de la Cluj, de întîlnirile, de lansările de carte de la Bucureşti, Iaşi. Toate au configurat, într-un fel sau altul, lumea lui Jules Verne, apelîndu-se la imaginaţie şi imaginar, antrenîndu-se foarte multe oraşe, instituţii, oameni, idei, decizii şi, nu în ultimul rînd, bani.
L.D.: Ştiu că aveţi o disponibilitate aparte pentru teatru, pentru tot ce înseamnă artă. Teatrul românesc – încă pe o axă conservatoare, în care dialogul este clar, jocul scenic aparţinînd actorului – vine în întîmpinarea posibilului dumneavoastră imaginar, construit într-o cultură în care miza cade în special pe experiment?Defazajul cultural este frapant?
M.D.-R.: Adevărul este că, dacă e să privim teatrul românesc în dimensiunea istoricităţii, acesta e, mai degrabă, de factură clasică, fundamentat pe şcoala sovietică, în particular revendicîndu-se din Stanislavski. Astăzi, însă, teatrul românesc a îndepărtat acel defazaj de care vorbeaţi, asumîndu-şi caracteristicile contemporane ale teatrului european, integrîndu-se acestuia, jucînd atît autori români, francezi, cît şi străini.
L.D.: Marcel Proust spunea că „adevăratul act al descoperirii nu consistă în a găsi pămînturi noi, ci în a vedea cu ochi noi.” Pentru că sîntem foarte aproape de momentul integrării, politicile culturale occidentale ne pot servi drept model în „a vedea cu ochi noi” diferenţa dintre ceea ce sîntem şi ceea ce înseamnă „a fi european”?
M.D.-R.: Sînt cu totul de acord cu zicerea lui Marcel Proust. Politicile culturale occidentale nu sînt uniforme, ele sînt, mai degrabă, extrem de variate, deoarece rolul unui stat în materie de cultură în ţările Europei Occidentale variază foarte mult, potrivit cu ţările respective, cu specificitatea lor. Fiecare ţară trebuie să-şi gîndească propriile politici culturale şi nu neapărat după un tip anume. Singura politică culturală comună, care ne poate reprezenta, este de a avea capacitatea deciziei în vederea construirii unui loc important pentru creaţia contemporană şi pentru artişti. După aceea, fie statul se implică direct, fie încredinţează aceea sarcină unui sector privat, care se implică indirect, prin diverse mijloace fiscale sau prin anumite facilităţi.
L.D.: În toată această ecuaţie a politicii culturale, multiculturalismul unde se plasează? Aici l-aş parafraza pe Jean-Fred Bourquin care consideră că multiculturalismul se reflectă foarte bine în societate. Atunci, normele valorice ale pluriculturalismului pot controla realitatea în care trăim? Sub acest aspect, unde se înscriu fenomenele de stradă din Franţa?
M.D.-R.: Multiculturalismul este o şansă pentru toată societatea. El provoacă consecinţe pozitive, extrem de favorabile: împărţirea valorilor din solidaritate, prin schimburi, prin descoperirea celorlalţi, prin îmbogăţire culturală...După cum şi unele fenomenele sociale pot provoca aspecte extrem de negative: dificultăţi în a coabita, dificultăţi de comunicare, neînţelegeri pe mai multe planuri, rasism şi xenofobie, separare, apariţia ghetourilor, etc.
Din toate acestea derivă un aspect foarte important – responsabilitatea. Sîntem răspunzători pentru tot ce facem. E vorba despre responsabilitatea noastră individuală şi, de asemenea, responsabilitatea celor care conduc.
L.D.: În ce măsură va exista Europa Culturală în ansamblul globalizării; există proiecte, viziuni concrete, la nivel european, care să antreneze toate naţiunile cu specificitatea lor într-un astfel de proces?
M.D.-R.: „Europa culturală” nu a existat sub această formulă, în schimb a existat o cultură europeană. Aceste valori culturale sînt transmise prin intermediul ţărilor europene Continentului încă din Evul Mediu. Aceste valori sînt reprezentate de un număr mare de artişti sau de opere, care constituie fundamentul nostru comun. Valorile culturale europene poartă în ele, foarte bine de exemplu, conceptele marilor scriitori, marilor fondatori de idei şi limbaj, ca Dante, Goethe, Cervantes, Jules Verne şi mulţi alţii, care ne aparţin, deopotrivă, tuturor. În ceea ce priveşte România, pentru 2006 şi pentru anii următori, îmi imaginez o ţară care-şi consolidează democraţia, care-şi coordonează dezvoltarea prin crearea unui loc propriu pentru fiecare român şi care poartă grija extraordinarului său patrimoniu cultural.
L.D.: Stimată Directoare Manuèle Debrinay-Rizos mulţumesc pentru dialog.