Dialog filosofic

Tematica Unului în Parmenidele lui Platon

Michail Nasta – Lucia Dărămuş

Lucia Dărămuş: Domnule profesor, vom discuta despre problematica Unului, importanţa conceptului în constituirea gândirii europene. Tocmai de aceea, v-aş ruga pe dumneavoastră să creionaţi o imagine a ideii de Unu din unghiul de vedere al unui clasicist.
Michail Nasta: Aş aminti pentru început de articolul “Despre alfabetul iconic al metaforei”, publicat în Echinoxul din 1982 la care se referă şi Marian Papahagi în Critica de atelier. De fapt, ceea ce mă interesa pe mine acolo era o problematică legată şi de cercetarea henadei ( ca unu). Anume – faptul că în mişcarea metaforică există ceea ce eu aş numi “o relaţie complexă”: primul termen al comparaţiei este absorbit într-o sinteză de tip algebric, metafora fiind o comparaţie concisă. Există un al doilea termen al comparaţiei, care este termenul figurat, însă lumea uită că există între ele un tertium comparationis şi că există o tensiune monadică în trei termeni, care ne permite să surprindem unitatea îndărătul acestei alterităţi dintre obiectul primordial, cum ar fi relaţia care apropie “calul ” pe care îl ştim cu toţii de “ metafora calului”, care poate fi un viteaz “Ahile – iute – de picior”, “Şoimul”…
Pentru alăturarea acestor doi termeni există un tertium comparationis, care mediază acest cuplaj dintre unu şi trei în metaforă. Dacă termenul al doilea, care este termenul figurat, nu poate fi subîntins în acest cuplaj de termenul intermediar, atunci metafora este aproape inexistentă.
L.D.: În tema pusă în discuţie, cum vedeţi dumneavoastră, în calitate de clasicist, problematica Unului, şi de unde, de la cine credeţi că ar trebui să se plece în abordarea ei?
M.N.: În aceste trepte ale gândirii puse în discuţie, mi se pare important să plecăm de la dialogul lui Platon, fiindcă Platon reia meditaţia lui Parmenide despre Unu şi Fiinţă.
Unul parmenidian nu există dincolo de gândire, el anticipează ideea lui Descartes, deoarece filosofii eleaţi şi Platon au enunţat marele adevăr “fiinţez, deci gândesc, şi nu mai există nimic dincolo de această gândire a fiinţării mele”. Deci, am anticipat celebrul “ je suis, donc je pense”. Neexistând nimic dincolo de gândire, în acest moment ontologic nu există mişcare, fiindcă mişcarea presupune imediat stări succesive, ieşite din unitatea fiinţei care gândeşte şi “se gândeşte”. Prin urmare, Unul devenea la Parmenide, o totalitate, dincolo de care nu mai există nimic, fiindcă gândirea nu poate să devină în momentul în care ea se percepe ca fiinţare. Cu alte cuvinte, nu se poate izola cum se cuvine cel care se gândeşte pe sine. Într-o fază ulterioară, Aristotel va numi acest lucru “fiinţa ca fiind” (gr. to on he on ), însă Aristotel spune, de fapt, în Metafizica “fiinţarea ca fiind”. Deci, şi el trebuie să ajungă la această concluzie: în momentul în care fiinţa se gândeşte, ea se gândeşte pe ea însăşi, dar nu se poate comunica extensiv. Ne lovim de acest extraordinar paradox, că o gândire coerentă şi concisă, la un moment dat, este un sistem închis. În momentul în care noi trebuie să tragem toate concluziile unei teoreme, se poate ajunge la rezultatul zero, dar paradoxul rămâne închis. De fapt, acolo se poate enunţa o gândire profundă, însă, dincolo de cuprinsul teoremei, nu mai rămâne nimic pentru lumea din afară. Şi cu toate acestea… Unul devine în măsura în care există generarea numerelor şi există o multiplicitate în afara entităţilor, există raporturi complexe între mulţimi şi henade (sau “ipostaze ale unităţii”).
Astfel am putea acum să pornim cu discuţia din Parmenide, care, după cum se ştie, este o întâlnire în trei faze ale gândirii, dintre care prima fază este cea eleată, cu cei doi mari promotori ai gândirii, Parmenide şi discipolul său, Zenon. Tânărul Socrate, aşa cum îşi imaginează Platon că s-ar fi comportat Socrate în tinereţe, îi confruntă pe cei doi mari filosofi eleaţi pentru a-i înfrunta.
La începutul acestui dialog – aşa cum spuneam - se pune problema dacă Unul ar putea deveni, dar, mai ales, se discută relaţia dintre unu şi multiplu. Ideea de unitate, în Parmenide, coincide cu conceptul de sferă, fiindcă sfera era pentru greci forma perfectă. Astfel, Zenon îi demonstrează tânărului Socrate că multiplul nu poate participa la conceptul de unu. Aceasta fiindcă esenţa Unului este demonstrată, iar multiplul, când este confruntat cu unul, devine un concept inaccesibil, care nu poate fi demonstrat.
“Ce pare atât de minunat când trebuie să-mi demonstrezi mie unul şi multiplul? Aici se inserează dificultatea de a distinge, în mine, când anume trebuie să mi se pară multiplu dreapta şi stânga, ceea ce este în sus şi ceea ce este în jos? Atunci eu îmi imaginez că particip la pluralitate; dacă cineva vrea să-mi spună unu, că în grupul nostru de şapte omul care sunt eu este unu, prin faptul că eu particip la unitate, se va demonstra că ambele afirmaţii sunt adevărate. Cu alte cuvinte, unul dintr-o multiplicitate este în acelaşi timp multiplu, fiindcă altfel el n-ar putea fi distins în această mulţime şi în acelaşi timp este altceva decât multiplu, adică trebuie rupt de ideea de multiplu ca să realizăm singularitatea lui”.
La Platon apare o metaforă interesantă, cea a “cuverturii” sau a “pânzei”, care acoperă mai multe unităţi. Până la Platon nu exista conceptul unei matematici abstracte, deoarece predomina “socotitul” şi un studiu de tipul aritmologiei. Însă, pentru a înţelege subtilitatea lui Platon în definirea acestor dificultăţi de reducere logică a conceptului de Unu, este foarte interesant să citim şi să interpretăm cum se cuvine o altă comparaţie pe care o face în dialog (131b), şi anume ideea că o zi, dar şi percepţia noastră asupra zilei, este o relaţie între unu şi multiplu.
“De ce ?”, se întreabă el vorbind despre unitate. “Unul, aşadar, fiinţând şi existând ca acelaşi, ca identic, este în acelaşi timp separat de multe lucruri şi astfel există separat de el însuşi”. În aceeaşi măsură, ca să putem înţelege acest paradox, Platon enunţă o metaforă: “desigur, n-am putea spune că este cum ar fi ziua , una singură şi aceeaşi şi care este prezentă în mai multe lucruri, fără să fie prin aceasta separată de ea însăşi, cel puţin dacă noi considerăm că fiecare formă este o unitate omniprezentă şi, totuşi, identică”. Iată, deci elementele unei reduceri logice a mulţimii de unu singulare, adică, în enunţul din greacă, “ unul ca fiecare dintre aparenţe”.
În teminologia platoniciană, eidos este şi “formă” şi “ideea ca formă”, iar dificultatea constă în faptul că multiplicarea formei singulare o lipseşte de propria ei singularitate. În felul acesta ajunge Platon (132a) la ideea de formă ca unitate sintetică şi (135b) la forma- concept. Dar, ajungem la forma – concept numai cu condiţia să existe pentru fiecare din aceste forme conceptul lor, deci, gândul lor, astfel încât această formă “să nu se poată potrivi nicăieri decât cu aceea care se naşte din suflet”. Avem aici o splendidă incursiune în lumea conceptualizării obiectelor noetice.
Se ajunge apoi (132b) la conceptul de paradigmă : Unul ca formă paradigmatică. Aşadar, “oare n-ar fi necesar, Parmenide, să spui că celelalte lucruri participă la formă? Sau ţi se pare că fiecare dintre concepte ar însemna să gândim toate formele, sau atunci totul ar fi concepte de neconceput?”
L.D.: Ce legătură mai există între paradigmă şi unitate?
M.N.: “Mie mi se pare că aceste forme există statornic în natură ca paradigme şi că celelalte lucruri seamănă paradigmei şi că sunt asemănări ale paradigmelor”. Deci, se pune problema relaţiei dintre obiecte şi paradigme sub forma gradelor de similaritate: participarea lucrurilor la formă se impune raţionamentului, întrucât aceste lucruri “seamănă cu formele”. În momentul în care ajunge aici, dispare problematica unităţii cunoaşterii ( Unul ca unitate a cunoaşterii) şi această aporie îl conduce pe Platon la ideea că realitatea absolută, din care derivă realitatea multiplă, care nu înconjoară, depinde de o realitate transcendentă, de cele mai multe ori incognoscibilă, chiar şi pentru zeitate.
Filosoful ajunge să spună (135a) că o realitate umană de tip ontologic va fi de necunoscut chiar pentru zeitate. În momentul acesta intervine Parmenide, deoarece gândirea trebuie să conceapă unitatea supremă, deci se pune problema centrală a coerenţei cunoaşterii în raport cu universul care ne înconjoară, coerenţă care depinde tocmai de Unu. Acest proces este foarte interesant pentru a ne da seama de unde a pornit discuţia despre Unu şi despre ipoteze şi ce sunt ipotezele la Platon (hypotheis-întemeieri). Aşa se şi cuvine să traducem paragraful 137b în care se spune: “Oare nu vreţi, dacă vi se pare potrivit, să jucăm un joc al înfăptuirii? Şi aş începe de la Unu şi de la ipoteza mea, întemeind ipoteza în legătură cu Unu. Dacă există, dacă nu există, şi să vedem ce-ar rezulta” (traducerea noastră).
Prima ipoteză este: “ Dacă unul există, n-ar putea să existe multiplicitatea dincolo de unu.” De aici rezultă că unul nu există nicăieri, nu există în sine, nici în altul, nu există în timp, nu participă la timp. Deşi acest parcurs ar putea să fie blocat de impas, apare mai jos (141) ideea că Unul există totuşi şi există în mod absolut. “Vrei, deci, să ne întoarcem la principiul ipotezei noastre pentru ca, astfel, să se vădescă pentru noi dacă există şi un alt fel de a concepe?”
A doua ipoteză este formulată în felul următor: “Priveşte, deci, de la început dacă există Unu, să vedem dacă poate el să nu participe la fiinţă?” În felul acesta Platon se afirmă ca un gânditor al matematicii pure. El se întreabă totuşi dacă această neparticipare la fiinţă nu se datorează unei dificultăţi de tipul acesta: “ să zicem că noi vedem un astru care s-ar interpune între noi şi soare, dar el, fiind mai puţin luminos, nu putem să-l vedem de soare şi nu-l putem distinge de soare”. Aşa face el când spune: “Oare Unu nu posedă în veşnicie fiinţa?” În aceste condiţii, partea ajunge să fie constituită de cel puţin două părţi şi acelaşi raport se repetă la infinit şi de fiecare dată avem de-a face cu o repetare a dualităţii unei părţi. A.Diès a tradus: “Unul este gravid cu fiinţa şi fiinţa este gravidă cu Unul”. Platon nu spune aşa, ci: “Unul devine mereu fiinţa şi fiinţa devine mereu Unul”. Este necesar să se zămislească mereu o dualitate, care nu poate fi Unu. Deci, concluzia: “Unul – care – este va fi, oare, la nesfârşit realitate?” Şi răspunde Socrate: “Aşa mi se pare, este o pluralitate la infinit.”
Se întreabă apoi (159b) dacă Unu poate să participe la fiinţă: “Oare Unu participă la fiinţă şi poate fi ceva mai recent zămislindu-se, şi poate acelaşi să fie mai tânăr şi mai bătrân decât el însuşi, decât celelalte părţi? Oare această fiinţare nu este ea decât o participare la fiinţă şi la timpul prezent?” Ceea ce este interesant este raportul dintre identitate şi timp. Problema aceasta este importantă, fiindcă ne trimite la problema introspecţiei. Oare introspecţia, dacă ne trimite la fiinţa noastră din trecut, mai poate să depăşească ceea ce suntem noi astăzi? Aici arată Platon că există o incompatibilitate între timp şi fiinţă ca entitate.
Astfel, spre sfârşit se ajunge la ideea că Unul, care a fost, este şi va fi, are o determinare proprie, însă determinarea aceasta, care i-ar aparţine, există numai pentru alţii şi pentru Unu. Aşadar, nu ne putem recunoaşte ca atare, dacă nu ne confundăm cu ceilalţi, cu alteritatea. El conclude: “are, deci, acest Unu un nume şi un rost.”
L.D.: Domnule profesor, vă mulţumesc.