Claude Karnoouh - Starea nedemocratică a culturii române

Aduc în atenţia voastră un articol scris de Karnoouh. E foarte interesant, e despre starea nedemocratică a culturii române....despre umilinţă...Mai menţionez că a fost refuzat de anumite reviste de cultură, redactorii invocînd teama. Oare cînd nu se vor mai teme românii?!

Claude Karnoouh

VANITAS VANITATUM OMNIA VANITAS (Eclesiastul, 2)

Cum să interpretăm publicitatea făcută mai bine de un an încoace dosarelor CNSAS privind anumiţi intelectuali de renume. Dosare în care sunt consemnate implicaţiile lor mai mult sau mai puţin directe cu Securitatea în vreme ce, încă de la sfîrşitul lunii decembrie 1989, ei figurau drept prototipuri ale societaţii civile, personalităţi de referinţă ale tuturor ONG-urilor menite să apere “democraţia”. Ei n-au pregetat să critice laşitatea şi impostura vechilor politruci reconvertiţi în noii politicieni “democraţi”. Au devenit imediat invitaţii cvasi-permanenţi ai colocviilor si ai tuturor symposia internaţionale denunţînd apariţia neo-comunismului şi a neo-naţionalismul în fosta Europa comunistă. Concurau vechile noi elite politice pe terenul privilegiilor de cîştigat sau de păstrat. Desigur, pentru cei asemeni mie care n-au ascuns niciodată, cu riscul de a fi înjuraţi (şi nimeni nu s-a abţinut) ce văzuseră şi ascultaseră între 1970 şi 1989 din partea intelectualilor români fie în ţară sau cu prilejul vizitelor în străinătate, situaţia lua o întorsătură suprarealistă.. E ca şi cum n-aş fi trăit cinci ani în această ţară cînd susţineam că o bună parte din “noile” figuri aflate la conducerea societăţii civile “democratice” postdecembriste, aparţinuseră cîndva, dacă nu barzilor regimului Ceuşescu terminînd prin (să lăsăm deoparte entuziasmul general al anilor 1968-1971) a fi actorii sociali care l-au servit, fireşte, cu elan scăzut în forul lor interior, dar mereu pentru beneficii personale materiale şi simbolice. Pe scurt, cînd în anii 1990 aminteam această situaţie, observaţiile mele nu treceau hotarul convorbirilor private căci în sfera publică atrăgeau deîndată replici deloc amabile la adresa mea.
Fie ca cel fără pată să le arunce piatra, eu voi arunca doar o pietricică şi nu fără discernămînt. Mai întîi, minima datorie a acestor minţi strălucite ar fi fost puţină rezervă postdecembristă, puţin mai multă modestie, mai puţină mediatizare, ceva mai multă tăcere, mai puţine dizertaţii zgomotoase asupra virtuţilor democraţiei, a drepturilor omului, asupra crimelor de neiertat ale dictaturii comuniste (desigur, sunt de neiertat, dar ei au fost, în felul lor, complici), asupra orbirii poporului după decembrie 1989, incapabil să accepte terapia de şoc (de care erau ferite minţile luminate), asupra răutăţii răzbunătoare a minerilor, asupra continuităţii preferinţelor naţional-comuniste ale lui Vadim Tudor şi Adrian Păunescu, etc. Puţin mai multă modestie şi mult mai puţină vanitate ar fi contribuit la sporirea demnităţii unui curriculum vitae a acestor “virtuoşi”. În loc de aceasta, ei s-au comportat ca nişte birocraţi vulgari şi nedemni, au crezut că le va fi uitat trecutul fiindcă unii dintre amicii lor controlau la un moment dat arhivele, fiindu-le astfel lesne să mascheze, ori chiar să distrugă probele. În fine, aidoma politicienilor de duzină deja compromişi, au crezut posibil jocul de-a personaje etice pe divanul scenei deîndată ce vor sluji mai mult ori mai puţin discret şi docil noii stăpîni…Lucru care a şi funcţionat o vreme, dar se pare că mai nou, s-a strecurat un grăunte de nisip în mecanism. Actualmente, îşi fac apariţia noi concurenţi (pe care nu-i cred mai morali) solicitînd la rîndul lor un rol public împreună cu trena aferentă. Aceşti noi veniţi încearcă să ocupe locurile deconspirînd impostura. De atunci toate sufletele neprihănite ale democraţiei, laici şi clerici ai postdictaturii în genere prolicşi, se arată în plină lumină, de această dată într-un rol de mare ridicol, cel al disidenţilor postfactum, personaje care nu i-ar fi displăcut lui Caragiale…Trebuie spus şi scris, e un lucru lipsit de stil, nici Iago nici Lady Macbeth, doar versiunea româno-postmodernă a unui farse triviale proprie spectacolelor de bîlci, iar dacă se distinge vreun stil, e cel de mahala.
Dacă e să dăm crezare articolelor din presă, rufele murdare ale epocii ceauşiste (să nu vorbim de cele din vremea lui Dej, căci majoritatea actorilor sunt morţi) sunt departe de-a fi spălate. Într-adevăr, există o diferenţă fundamentală între cei care au servit regimul comunist înainte de 1989 şi care după 1989 s-au înfăţişat drept socialişti mai mult sau mai puţin critici ai vechiului sistem, mai puţin expliciţi aupra angajamentului lor anterior, şi cei care, într-un fel sau altul jurîndu-se că n-au luat parte la agapele comuniste, s-au văzut deîndată proiectaţi în centrul vieţii cultural-politice a României postdecembriste. Spre exemplu, nu mică mi-a fost mirarea să aflu, în ianuarie 1990, că un filosof bine cunoscut înainte de 1989, elev al lui Noica şi pe care la un colocviu internaţional de studii romîneşti la Avignon, organizat de Sorin Alexandrescu (Universitatea Amsterdam) în colaborare cu Universitatea Avignon, îl ascultasem lăudînd meritele regimului Ceauşescu fiindcă permisese editarea unei selecţii a eseurilor lui Heidegger şi traducerea operelor clasice ale filosofiei greceşti, că tot el se afla în rangul întîi al vieţii culturale postcomuniste. Dar nu avea vreun motiv de împăunare; simultan, Heidegger era publicat şi discutat pe larg în Ungaria, Polonia şi Iugoslavia. În Ungaria comunistă, Kafka a fost publicat începînd cu 1957, şi la începutul anilor 1980…a văzut tiparul cartea lui Varlaam Şalamov despre lagărele din Kolyma! Semn al ingoranţei tipice unor intelectuali români familiarizaţi cu cele mai mediocre lucrări publicate în Statele Unite, Marea Britanie, în Franţa şi în Germania, elogiind autorii, dar ignorînd sistematic cărţile bune, uneori excelente ale vecinilor. Iar apoi, oricît de exceptională calitatea eseurilor lui Heidegger publicate la Bucureşti, ce înseamnă ele pentru o societate cînd nici o cercetare în domeniul sociologiei rurale şi industriale sau de statistică economică serioasă nu primea dreptul de publicare, tot atîtea lucrări puse în mod curent la dispoziţia publicului în Ungaria, Polonia, chiar în RDG ! În acele timpuri naţional-socialiste, era destul să constaţi nulitatea ştiinţelor umaniste româneşti pentru a înţelege rolul politic pervers al singularităţii publicaţiilor lui Heidegger sau cele ale lui Constantin Noica…Pe scurt, nu mică mi-a fost mirarea să ascult la Bucureşti acelaşi coleg denigrînd în totalitate regimul precedent, care nu-i fusese tocmai potrivnic de vreme ce l-a lăsat să publice sub semnătură proprie diverse eseuri (pentru a nu mai vorbi de burse confortabile şi conferinţe în străinătate). Mi-aş putea spori mirările postdecembriste dar şi cele ale prietenilor români emigraţi care mi-au indicat anomalii în discursul noilor maeştri ai gîndirii, în fapt, defel noi cu excepţia figurii de un dramatism grotesc al lui Patapievici…E interesant de notat că singurul intelectual român cu adevărat disident al anilor 1970, scriitorul Paul Goma (din punctul meu de vedere, un scriitor mediocru, dar un om de mare curaj) era cvasi înlăturat din noua societate românească de către vechii săi colegi, aceeaşi care votaseră excluderea sa din Uniunea Scriitorilor în 1977 şi care, după 1989, vor obţine înalte funcţii culturale, uneori chiar înalte funcţii politice în pofida unui talent mediocru (nu e nevoie să-i numim, se vor recunoaşte în această descriere).
Ceea ce e fascinant în lumea intelectualo-politică a României postdecembriste, este modalitatea extrem de abilă, profund mincinoasă şi perversă pe care intelectuali de renume pre-şi postdecembristi (în majoritate aceeaşi) au ştiut-o instrumenta la negocierile întorsăturii politice (adeseori cu ajutorul instituţiilor culturale şi politice occidentale), şi au cîştigat astfel o putere socială (şi economică, a nu se uita) pe care nu o aveau înainte fiindcă puterea socială reală aparţinea de drept şi în totalitate PCR-ului. Trebuie subliniat că pe timpul sfîrşitului comunismului aceşti intelectuali n-au abordat niciodată o poziţie gorbaciovistă, aşa cum au făcut-o, pe risc propriu, oameni politici aparţinînd mai mult sau mai puţin elitei PCR: mă gîndesc la Brucan, sau la Ion Iliescu, Adrian Năstase spre exemplu (nu discut aici politica lor în calitate de preşedinte al Republicii sau de prim ministru) sau aşa cum au făcut-o majoritatea economiştilor de la Institutul central de cercetări economice căruia îi aparţinuseră actualul guvernator al Băncii Naţionale Române, Isărescu şi alţii, foarte competenţi tehnicieni ai economiei...Aceşti intelectuali nu numai că nu au abordat turnura gorbaciovistă (din motive întemeiate! Aderaseră cu toţii mai mult sau mai puţin la referinţele intelectuale ale naţional-socialismului ceauşist, tînărul Cioran, tînărul Noica, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi alţii; îi admirau în taină pe Evola sau Papini, nu înţelegeau mare lucru din a doua etapă a gîndirii lui Heidegger, critic al tehnicii, şi îl ignorau cu desăvîrşire pe Lukacs ori Şcoala de la Frankfurt…)De asemeni s-au ferit să-şi xprime solidaritatea cu greva minerilor din Jiu în 1977, cu muncitorii de la uzinele de utilaj greu din Braşov în 1987; pentru ei, provenind adeseori din mica burghezie provincială sau din ţărănime, enunţul “clasa muncitoare” evoca miasme sociale poluînd gîndirea de pe culmile sloganului “rezistenţa prin cultură”. Dar care? Nu se ştie, fiindcă literatura de sertar s-a adeverit – cu excepţia memoriilor vechilor opozanţi – de o sărăcie nesemnificativă. Expresia “clasa muncitoare” trimite mereu la referinţe socializante sau marxizante repudiate în secret de aceste spirite servile, în pofida avantajelor acordate de regim colaboratorilor intelectuali. Din acest punct de vedere, puterea ceauşistă putea dormi liniştită , nu printre intelectuali trebuiau căutaţi teoreticienii contestaţiei sociale ori actorii acesteia. Astfel, în anii 1970-1980 n-a existat disidenţă românească.: nici o critică de stînga a comunismului real, nici elaborarea unei baze politice pentru solidarizarea cu lupta muncitorilor opozanţi ai puterii care pretindea să-i reprezinte şi care, peste timp, n-avea să ajungă decît un capitalism de Stat (agrementat cu unele avantaje sociale) exploatîndu-i precum în ţările capitaliste. Într-adevăr, nu asemenea reflecţii, savante fireşte, despre Cratylos, despre gîndirea limitei sau despre arcanele epistemologiei ştiinţelor puteau alcătui terenul colaborării cu cei mai conştienţi muncitori români angajaţi într-o bătălie politico-economică cu puterea comunistă…

Iată pentru ce azi, cu rarissime excepţii (membrii comitetului de redacţie a revistei Idea Artă+societate de la Cluj sau cîţiva indivizi răspîndiţi ici colo), nu trebuie să ne mire dezangajarea intelectualilor români faţă de curentele gîndirii critice occidentale, fie cea continentală, britanică sau nord-americană în filosofie, sociologie, antropologie, ştiinţe politice. Conformismul, supunerea, servilismul în faţa dominaţiei unilaterale a Statelor Unite i-a antrenat pe aceşti intelectuali (cu excepţia unui istoric gorbaciovist Florin Constantiniu de exemplu, adeseori prosteşte acuzat de crytocomunism de către bunii democraţi), să sufle în trompeta corectitudinii politice, părinţii unora dintre ei suflaseră, ori s-au prefăcut astfel, în trompeta naţional-comunismului ceauşist iar bunicii în cea a infailibilităţii URSS, care ieşind triumfătoare din Al Doilea Război Mondial, nu uita nicicînd să le amintească sub o formă sau alta, în ciuda întoarcerii armelor din ultima clipă, alianţa strînsă dintre mareşalul Antonescu şi al III-lea Reich. Astfel, încît azi, mai mult decît în anii treizeci, cînd după mine, existau tineri intelectuali de extremă dreaptă, prea puţin originali, producţia intelectuală românească prezintă în zdrobitoare majoritate, dincolo de un provincialism periferic, un ersatz mediocru oscilînd între parafrază plată şi plagiat, totul luînd înfăţişarea unui conglomerat de idei prost însăilate de către oameni care confundă relaţiile dintre birocraţiile culturale europene şi simbolurile pe care le oferă, împreună cu multiple şi contradictorii aventuri ale gîndirii.
Pentru a se erija deopotrivă în para-disidenţi şi critici înverşunaţi ai comunismului, aceşti intelectuali au împovărat mai mult epoca Ceauşescu cu toate păcatele, (uitînd că erau mai blajine, alcătuite din compromisuri) decît epoca lui Dej, cu deportările ei masive, torturile şi execuţiile. Însă deprecierea conştientă a violentelor însemne ale epocii Dej le-a permis să treacă sub tăcere epoca adevăraţilor disidenţi români, a celor care ar merita cel puţin compasiunea noastră admirativă. Desigur, nu mi-au fost, de cele mai multe ori, nici prieteni politici, nici confraţi de religie, dar nu trebuie să i se nege curajul în faţa adversităţii omului revoltat împotriva unei ordini feroce şi temporar criminală, doar pentru că nu e un apropiat al meu….Sau aşa cum scria odinioară în Jurnal de război marele autor Ernst Jünger, vorbind despre un prieten mort pe frontul de Est în fruntea regimentului de artilerie grea, “Cel ce moare ca erou pentru o cauză ne-eroică nu e mai puţin un erou”. Deci, eroii disidenţei româneşti sunt episcopii şi preoţii greco-catolici, uneori şi (dar în mai mică măsură) cei ortodocşi, cu toţii ferm ataşaţi versiunii lor de creştinism (mă gîndesc aici la Monseniorul Ghika şi la Monseniosul Hossu), militarii veterani, foştii membri ai Gărzii de Fier refugiaţi în munţi care nu voiau să abdice de la idealurile lor, chiar dacă le-a fost cauza disperată din punct de vedere moral şi politic, studenţii idealişti sau politicienii epocii burghezo-moşiereşti aflaţi în închisori (şi ce închisori !) sau la canal (şi ce canal !), foarte repede apoi comuniştii critici care respingeau devierile criminale sau hotărîrile socio-economice greşite şi catastrofice, pe scurt, toţi cei care într-o formă sau alta n-au cedat doxei fluctuante a Partidului birocrato-poliţienesc supus dictatelor voinţei sovietice sau a propriilor mize tactice, şi care, asumîndu-şi pînă la capăt convingerile, au fost zdrobiţi fizic şi moral ori pur şi simplu eliminaţi.

Observaţiile odată făcute, aş dori să adaug că nu arunc în mod sistematic oprobriul asupra unor oameni care, în cele din urmă nu erau nici ofiţeri activi, nici torţionari, ci pur şi simplu nişte laşi, obligaţi să pună oameni, rude, prieteni, colegi în situaţii delicate. Se poate manifesta o oarecare îngăduinţă dacă, aşa cum s-a întîmplat sub regimul Dej, ar fi fost vorba de a salva viaţa propriei familii în schimbul informaţiilor oferite Securităţii: dilema nu avea alternativă, era autentic tragică iar opţiunea de asemeni. Pe de altă parte, mi se pare insuportabil, deci condamnabil faptul că intelectualii anilor 1970-1989 n-au acţionat ca informatori doar pentru a accede la sfera publică, pentru a aparţine elitelor intelectuale, de fapt în căutarea gloriei mondene, ci faptul că mai apoi şi-au disimulat acţiunile fabricîndu-şi imagini de modele ale unui anticomunism agresiv, în speţă faţă de cei ce-şi asumau mai mult ori mai puţin bine trecutul, care, în fine, îl asumau…Este vorba aici de o corupţie a spiritului şi a sufletului, o duplicitate grăitoare asupra jocurilor postdecembriste a vechilor-noi elite intelectuale hotărîte fie să păstreze, fie să se manifeste pe avanscena sferei publice, parţial abandonată de politrucii cei mai stînjenitori. Cursa pentru avantajele financiare e feroce, şi, pentru a plăcea sponsorilor occidentali, trebuia cu adevărat muncit serios la propria imagine. Cititorul va înţelege imediat, nu manifest vreo încrîncenare faţă de laşitatea oamenilor cînd, bineînţeles, este vorba de supravieţuirea lor imediată, dimpotrivă, simt o mare compasiune, căci voinţa nu e a Antigonei. Dar între Antigona şi o atitudine postfactum prea puţin demnă alegerea e multiplă., iar această alegere nu reiese, esenţialmente, din cunoaşterea livrescă a culturii greceşti, latine, franceze sau germane. Cei care oferă asemenea argumente fac o confuzie, tipică majorităţii intelectualilor, pun laolaltă cultura şi curajul civic. Or, cultura şi curajul civic aparţin unor domenii total diferite ale acţiunii umane: unul, cultura ţine de domeniul cognitiv, celălalt, curajul civic ţine de modul de-a fi în Cetate şi în Stat cînd eşti prins la mijlocul tensiunii dintre Lege şi datoria morală a omului faţă de om, sau, în termenii modernităţii, între legalitate şi legitimitate ! Acest lucru poartă un nume foarte savant de la Kant încoace: imperativul categoric etic. Or, din punctul de vedere al eticii, nimic comun între aceşti doi termeni, chiar dacă raţiunea poate aduce argumente în favoarea moralei potrivnică Legii, cînd aceasta este nedreaptă.. Între timp, am învăţat din experienţă că raţiunea poate fabrica argumente de-o legalitate ilegitimă: Raţiunea de Stat, Statul de excepţie şi violenţa prevăzută ca necesitate intangibilă pentru desăvîrşirea noii istorii, adică drept mijloc de-a plăti orice preţ uman în speranţa fondării unei noi legitimităţi, baza noii legalităţi, etc…Secolul al XX-lea a fost unul din cele mai elocvente exemple, cel al crimelor fără de măsură, adeseori perfect legalizate, al omorurilor în massă unele mai enorme decît altele !
Cei care au refuzat în ianuarie 1990 să-şi asume laşitatea precedentă poartă în ei şi cu ei o marcă de neşters. Îndosariind, după o parodie de proces execuţia cuplului Ceauşescu hotărîtă de gorbaciovişti, au participat la această sinistră punere în scenă a purificării în graba tuturor celor care au colaborat, au ajutat, susţinut de aproape sau de departe puterea comunisto-ceauşistă. Iată astfel, extrema abilitate politică a FSN-ului: ce-a de-a împărtăşi tuturor comesenilor Securităţii şi ai PCR-ului sîngele crimei.Ce suspin de uşurare deîndată ce omorul a fost înfăptuit ! Crima a slujit, deci la spălarea propriilor păcate. Or, vina este cu atît mai grea nu atît pentru că au înşelat şi denunţat oamenii generaţiei lor din anii 1970-1980, ci pentru că şi-au arogat o glorie etică în ochii tinerelor generaţii care aşteptau o primenire a moravurilor şi nu simulacrul acestor primeniri, tineri care voiau să pună capăt minciunii şi disimulării, falsurilor şi tăcerilor ce-au dominat epoca comunistă. Ascultînd retrospectiv strigătele de alarmă ale moraliştilor de mucava pe timpul evenimentelor din Piaţa Universităţii postdecembriste, depistăm rezonanţe ale unei obscenităţi sufleteşti de-a dreptul dezgustătoare…Minciunile lor postdecembriste sunt din aceeaşi ordine semantică cu angajamentul lor semnat odinioară cu Securitatea: totul e bun pentru o frumoasă carieră îndreptăţită de talent (uneori autentic), cunoştiinţe (uneori de înaltă calitate), de asemeni, o înaltă origine socială anterioară puterii comuniste, etc…toate acestea nu poartă alt nume decît cinism şi perfidie…Repetarea faptelor dovedeşte că nu avem de-a face cu rezultatele unei erori de tinereţe, în esenţă scuzabilă, ci cu un model spiritual bine ancorat, devenit stilul vieţii publice, mai rău, un mod de-a fi în lumea Cetăţii. Este, în cele din urmă, vorba despre cultură, pe care toată lumea o ştie greu modificabilă…
Ce mai rămîne de făcut azi ? Nimic special…Pentru laici e recomandabilă amabila înlăturare din sfera activităţii publice – a-i pensiona din oficiu pe cei mai vîrstnici, pentru alţii, trimiterea să ocupe posturi în învăţămîntul secundar sau primar; în ce priveşte preoţii, ar trebui să li se ordone retragerea pentru tot restul vieţii într-o mănăstire îndepărtată de centrele urbane, pentru a se ruga, a se ruga fără încetare…Nimic mai mult, nimic mai puţin, fără nici o violenţă, doar retragerea spre a învăţa (de-or mai fi capabili…) cea mai salutară umilinţă.

Paris, 15 septembrie 2006

Claude KARNOOUH,
Cercetător emerit la CNRS-Paris. Fost profesor de filosofie invitat la Universitatea Babeş-Bolyai.