Festivalul de literatura Savarsin- Daniel Vighi

am gasit pe blogul lui daniel vighi un post despre festivalul de literatura de la savarsin. si cred ca merita putina atentie. de aceea il las pe vighi sa ne vorbeasca:


Ca lumea!

În 15 septembrie la Festivalul de literatură din Săvârşin, din preajma castelului regal, au primit premii de poezie trei autori tineri: Miruna Vlada, Radu Vancu şi Ştefan Manasia. Diferă uni de alţii şi au o poezie excelentă ca mulţi dintre tinerii poeţi ai ultimilor ani. Sunt viguroşi, autentici, antilirici, regăseşti în scrierile lor angoasele, stresul, greaţa şi lehamitea de azi filtrate printr-un limbaj care nu-ţi lasă nici un moment răgaz de bleojdeală. De spleen. De reverii bine ştiute.

Premiaţii sunt interesaţi de lumea din preajmă. Urgenţele lor sunt şi ale noastre numai că noi nu le spunem de fiecare dată dintr-un soi de pudoare literar-artistică. Scrierile celor trei s-au petrecut, alături de ale altor juni la Atelierul de creaţie de acolo, susţinut logistic de Vasile Dan, redactorul şef al revistei din Arad şi al filialei Uniunii Scriitorilor. Plictiseli şi dificultăţi organizatorice pe care le anunţ din respect pentru faptul că Vasile le-a învins şi ne tot cheamă la asemenea întruniri. Au mai fost redactorul şef Ioan Moldovan de la Familia, poetul şi eseistul Traian Ştef, tot de acolo, Adrian Popescu, şeful revistei Steaua, şi tinerii care au dat sarea şi piperul, tensiunea şi altitudinea provocatoare a întâlnirii. Pe lângă cei trei i-am revăzut pe Bogdan Creţu, pe Bogdan Perdivară, pe Vasile Leac. Cei trei laureaţi mânuie o sintaxă care mă îndeamnă la comparaţii jazzistice în acord cu ultimele audiţii live de care am avut parte. Miruna a citit un poem care împrumută tema unui film franţuzesc al cărui regizor îmi scapă acum. Un film groaznic, greţos, ultimativ, rafinat. Trei inşi care se sinucid mâncând. Aşa şi poemul Mirunei, e un fel de scufundare fără speranţă în bolgiile mestecatului pe o sintaxă care-mi aminteşte de vioara lui Jean Luc Ponty în momentul când s-a dezlănţuit noaptea – în Pădurea Verde la marginea Timişoarei, la Festivalul Plai – în cascade retorice susţinute de ritm şi contratimpi aspri. Radu Vancu e mai reţinut: are dreptate Bogdan Creţu când zice despre distilări mai intelectualiste. El mi-a amintit de incursiunile unui saxofonist cu care am fost coleg la Akademie Solitude Stuttgart şi pe care l-am ascultat într-o intempestivă echilibristică între jazz şi sound-uri din tradiţiile muzicii clasice. Cât despre Ştefan Manasia, a cărui poezie o ştiu de pe la Sibiu, e năvalnică, demolatoare, în ritmuri de blasfemii cu Pronia, în vocabule şi incantaţii răsturnate care sună ca într-o Biblie răsucită nervos şi necanonic. Ceva asemenea zice marele saxofonist Jan Garbarek în Parce mihi, Domine! Sau, şi mai şi, în momentele în care se înhăită muzical cu Ravi Shankar: condiment oriental şi ceţuri nordice. Ca lumea! Felicitări premianţilor!

Daniel Vighi

cu aceasta ocazie recomand cu caldura si interes parcurgerea blogului. cu privirea si mintea din dotarea fiecaruia http://danielvighi.ro/index.php?option=com_frontpage&Itemid=1